Avem noi reguli. Care, pe unii, ii deranjeaza. Sau ii intriga. Sau ii revolta. Sau ii lasa reci. Dupa caz. Sa va spun o poveste. Una noua, tot traita. Eu am invatat sa ma imprietenesc cu regulile, atunci cand am inteles ca ele imi fac bine. Respectiv, atunci cand am slabit de la 100, la 50 de kilograme. De aproape 20 de ani, convietuim intr-o relatie de amicitie. Nu a fost usor, bineinteles. A fost teribil de greu si mi-a luat ceva timp, pana cand am invatat ca regulile trebuie respectate cu sfintenie, ca sa fie bine. Cand am inceput sa cochetez cu ideea ca trebuie sa slabesc, aplicam regulile o zi, doua, apoi le lasam, iar le luam, iar le lasam. Si, evident, nu exista nici un rezultat. In momentul in care am spus “Gata, iau taurul de coarne si nu-l mai las, orice ar fi, pentru ca altfel o sa mor sufocata de grasime!”, regulile au inceput sa faca parte din viata mea. Am preferat sa le aplic serios, corect si consecvent, cu strictete maxima, ca sa fie un efort pe termen scurt. A fost un hard lockdown, cum s-ar spune. Sigur ca nu a fost usor sa mananc timp de un an de zile, la ore fixe, de 5 ori pe zi, portii mici si doar anumite mancaruri si combinatii de mancare. Sigur ca nu a fost usor sa nu mai intind mana spre frigider oricand aveam chef. Sigur ca nu a fost usor sa nu mai mananc orice, oricand, oricat, oricum. Sigur ca nu a fost usor sa beau apa la petreceri, in timp ce altii mancau tort. A fost teribil de greu la inceput, pana cand am inteles si am acceptat ca acesta este stilul meu de viata, in acel moment. A fost frustrant, pana cand am inteles si am acceptat ca este singura cale de a-mi pastra sanatatea. A fost revoltator, pana cand am inteles ca fericirea nu vine neaparat din tortul de la petreceri si din frigider. A fost cu nervi si cu suparare, pana cand am inteles ca este singura cale sa slabesc si sa invat sa mananc corect. Ca sa traiesc. Cum am reusit sa accept regulile stricte in viata mea? Simplu: pe masura ce le respectam, apareau rezultatele, iar asta ma motiva sa merg inainte, cu impacare si cu bucuria lucrului bine si corect facut. Pe masura ce kilogramele plecau, incepeam sa inteleg ca regulile nu sunt o pedeapsa in viata mea, ci reprezinta colacul meu de salvare. Salvarea din ghearele obezitatii, care poate ucide si ea. La fel ca virusul. Pe zi ce trecea, creierul accepta tot mai usor restrictiile si regulile, pana cand disciplina – caci despre ea este vorba – a ajuns sa faca parte din stilul meu de viata. De atunci, din anul 2002, regulile au inceput sa fie prezente in tot ce fac. Sigur, unii ar putea ridica din spranceana si ar putea spune ca sunt rigida. Si ca o viata avem, ce Dumnezeu, trebuie sa o traim din plin! Da, exact asa. O viata avem si trebuie sa o traim din plin, dar nu impotriva noastra. Daca eu as fi continuat sa mananc din plin, probabil ca astazi eram oale si ulcele sau aveam 300 de kile. La fel cred ca stau lucrurile si acum, cu regulile pe care trebuie sa le respectam. Da, da, acestea cu masca, spalatul pe maini, renuntatul la petreceri, pastrarea distantei fata de tot ce inseamna potential pericol. Atunci cand vom intelege si vom accepta ca respectarea acestor reguli reprezinta singura cale de a invinge virusul si a pune capat pandemiei, va fi bine. Atata vreme cat vom oscila, vom brava, vom nega, ne vom revolta, ne vom sustrage, vom neglija, probabil ca lucrurile vor merge din rau in mai rau. Iar daca la slabit mai exista o alternativa, aceea de a ajunge un super obez, ma tem ca virusul nu ne ofera varianta 2. In cazul lui, daca nu respectam regulile, exista doar varianta 1. Pe care refuz sa o gandesc, spun, scriu. Si atunci, daca tot nu cunoastem alta cale de invinge pandemia asta, nu mai bine punem umar langa umar si respectam ce trebuie respectat, ca sa iesim la lumina? Impreuna. Vaslind in aceeasi directie. Precum furnicutele din imagine. Respectind reguli si lucrind in echipa, iata, fac tot ce pare imposibil de facut si inving orice pare imposibil de invins. Si noi, oamenii, putem reusi! Trebuie doar sa vrem. 

20 Octombrie 2020

 

© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler