20 de ani de casnicie. 25, de "impreuna". La bine si la greu.

2 iunie 2001.
“Eu, Irina, te iau pe tine, Marius, de sot si promit ca iti voi fi credincioasa in orice imprejurare, fericita sau nefericita, in caz de boala, ca si in timp de sanatate, sa te iubesc si sa te respect in toate zilele vietii mele.”
O zi calduroasa de vara, acum 20 de ani. Am avut o nunta mica si decenta, pentru ca asa ne-am dorit. Si pentru ca Anisia era cu noi, in burtica mea. Imi amintesc, ca astazi, o multime de detalii si de momente dragute. Ca de exemplu faptul ca Marius isi facea griji ca oamenii vor vedea ca ii tremura picioarele de emotii. Si ca duhovnicul nostru de la Biserica Sfantul Anton, parintele care ne-a cununat si a apucat sa o boteze si pe Anisia inainte de a se retrage in lumea ingerilor, nu m-a lasat sa ingenunchez sub nici o forma, pentru ca eram insarcinata si “nu se cade una ca asta”. Si buchetul prins de Dana, prietena noastra, care s-a casatorit cu Dan, prietenul nostru, pe 1 iunie, cativa ani mai tarziu. Imi amintesc toti invitatii, inclusiv cu ce erau imbracati, imi amintesc ca i-am cerut Lizei Panait sa imi faca o rochie care sa mascheze burta (ar fi reusit doar daca ar fi fost magician ), imi amintesc cum ne-am inghesuit in masina Tico a mamei, cu lumanari, sute de buchete de flori, umerase cu rochii, posete asortate si pantofi corespunzatori … claie peste gramada am fost, dar, Doamne, cat am mai ras! Si cat de fericiti am fost! 2 iunie 2001 a fost ziua in care am mai facut un pas in relatia noastra care dura de 5 ani, din 1996. Si cum spuneam, Anisia a fost cu noi, la nunta noastra. Mereu rade si ne spune ca ea isi aminteste ziua aceea, pentru ca a auzit totul, din burta mea. La cat de speciala si de apropiata este relatia noastra, nici nu ar fi putut lipsi de la asa eveniment important! Nu stiu cand au trecut 20 ani… Parca a fost ieri… Dar oare cand au trecut 25 de ani de cand suntem impreuna?! Au trecut, ca vantul si ca gandul… 25 de ani… Ma mai intreaba unii si altii: “Auzi, dar voi nu v-ati plictisit unul de altul? La serviciu, impreuna. Acasa, impreuna. In vacante, impreuna…” Nu, nu ne-am plictisit. Chiar daca, din prima clipa si pana astazi am lucrat impreuna. Chiar daca, din prima clipa si pana astazi ne-am baut cafeaua impreuna, in fiecare dimineata. Bine, acum sa nu credeti ca traim intr-un balon roz, pe norisori pufosi si roz. Nu, categoric! Avem si momente mai putin bune, multe scantei au iesit de-a lungul anilor si am avut si momente de cumpana. Din aia rea, in care a fost cat pe ce… Dar, de fiecare data, ne-am redresat. Ne-am adunat, am discutat cu cartile pe fata, ne-am scuturat si ne-am reinventat. Pe noi. Si relatia noastra. Pentru ca, de fiecare data, am ajuns la concluzia ca nu suntem pregatiti sa traim unul fara altul. De fiecare data, am realizat ca inca nu am terminat ce avem de facut impreuna. De fiecare data ne-am dat seama ca ceea ce am facut impreuna este extraordinar, de la copil, pana la business. Si, de fiecare data, am inteles ca, daca noi doi nu am mai fi impreuna, nimic din ceea ce este nu va mai fi la fel. Nici sufletele noastre nu ar mai fi la fel. Nici sufletul copilului nostru. Nici aerul. Nici primavara. Totul ar fi diferit, intr-un fel sau altul. Iar cand ajungi la concluzia ca totul s-ar schimba, iti dai seama ca aici e mai mult decat o iubire. Si ca el e omul care nu a plecat in nici o imprejurare, fericita sau nefericita, in caz de boala si in timp de sanatate. A ramas, la bine si la greu. Si uite asa am ajuns pe 2 iunie 2021. Au trecut 9150 de dimineti in care ne-am baut cafeaua impreuna. Si numaratoarea continua. Secretul nostru? Ne-am ferit intotdeauna de fericirea deplina, de “Marea Fericire” si am ales calea de mijloc, fireasca, in care binele si greul ne-au facut sa ne tinem si mai strans de mana. Binele ne-a fericit, greul ne-a intarit. Ne traim viata din plin, cu bune si cu mai putin bune, cu soare si cu nori, cu impliniri si greseli, cu toate ingredientele care o fac atat de frumoasa. Important este sa fie cu plus, atunci cand se trage linie.