“Faptele bune se fac, pur si simplu. Nu pentru lauri si glorie, nu pentru notorietate si bani, nu demonstrativ si nici pentru recompensa. Asa am incercat sa fac mereu. Inclusiv in anii de voluntariat in ale slabirii si vietii sanatoase. Povesteste despre faptele tale bune, dar nu te lauda cu ele. Vorbeste despre faptele tale bune, dar nu trai cu impresia ca esti deasupra altor oameni. Spune-le oamenilor ca iubesti sa faci bine, dar nu crede, nici macar o secunda, ca esti unicul om care face asta. E o chestiune de nuanta, dar ea face diferenta intre cei care fac bine pentru ca asta ii defineste si cei care fac bine pentru ca asta le aduce ceva: imagine, bani, laude, pozitia de lider, imaginea de inger. Eu personal am avut o mare problema, la inceputurile mele in voluntariat: am o asteptare care s-a dovedit a fi o iluzie, o fantezie, o utopie. Am avut o asteptare gresita, care m-a facut sa sufar mult, pana cand am inteles cum stau lucrurile: asteptam ca oamenii pe care ii ajut sa nu uite binele primit. Ei bine, cei mai multi oameni uita binele primit! Dar, aceasta uitare nu are nici o legatura cu cine a facut binele. Este bila neagra a celui care uita, exclusiv. Am avut nevoie de ani buni pana sa inteleg ca binele se face fara absolut nici o asteptare. Si ca, indiferent cat de multi sunt cei care uita binele primit, trebuie sa continui sa ajut. Neconditionat. Pentru ca binele facut astfel se intoarce inmiit, intr-un joc ireal de frumos al Divinitatii. Asa ca, mergi si inscrie-te voluntar in orice actiune unde simti ca inima ta vrea si poate sa faca un bine!” – sunt cuvintele pe care i le-am spus Anisiei, atunci cand a venit sa ma anunte ca s-a inscris voluntar in Maratonul vaccinarii.

Si-a pus uniforma roz, pentru ca zilele acestea sunt despre Speranta. Si a trait cu tot sufletul prima zi de voluntariat din cariera pe care si-a ales-o. I-au trecut prin fata sute de oameni veniti sa isi faca vaccinul anticovid. M-a sunat, intr-o pauza de cateva minute, ca sa imi spuna ca este bine si foarte fericita. Pentru ca este acolo, pentru ca poate ajuta, pentru ca vin foarte multi oameni sa se vaccineze. “Mama, trebuie sa inchid si sa ma intorc la treaba.” – ii radea vocea, pur si simplu.

Dupa ce am inchis, m-am asezat pe canapea, ca sa ma gandesc la ea si la fericirea ei. La televizor, erau Stirile de la ora 19. Deodata, zaresc uniforma roz, in mijlocul multimii. Era ea. Anisia. Speranta. Bucuria. Pentru toate, multumesc! ❤

 

 

© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler